Arnon Grunberg (n. 1971, Amsterdam) e un romancier, eseist şi dramaturg olandez cu succes internaţional, tradus în 23 de limbi. A debutat în 1994, cu Albastrele zile de luni, iar din 1995 s-a stabilit la New York, unde a mai scris pînă acum încă cinci cărţi, distinse cu importante premii. Un loc aparte îl ocupă în bibliografia lui romanul Istoria calviţiei mele, publicat în 2000 sub pesedonimul Marek van der Jagt şi tradus în 2007 la Ed. Humanitas, în colecţia "Raftul Denisei", de Gheorghe Nicolaescu. La lansarea versiunii româneşti, în toamna trecută, Arnon Grunberg a fost la Bucureşti şi va reveni în ţara noastră la începutul lui iunie, ca invitat la festivalul internaţional "Zile şi nopţi de literatură" de la Neptun.

1. N.: Apariţia Istoriei calviţiei mele (2000) a detonat ca o bombă în spaţiul literaturii neerlandeze. Deşi unii critici literari păreau a recunoaşte în acest roman caracteristicile unui scriitor deja cunoscut, nimeni nu mai auzise de Marek van der Jagt. Abia după mai bine de un an aţi recunoscut că Marek van der Jagt era pseudonimul dumneavoastră. De ce aţi apelat la această mistificare?

2. G.: Au existat motive diverse. În primul rând am vrut să văd cum reacţionează publicul (din Olanda) la un roman scris de mine fără să ştie că eu sunt autorul acestuia. Alt motiv a fost acela că Reinjan Mulder, redactor la NRC Handelsblad, cotidian pentru care scriam articole începând cu 1994, anul când a apărut în Olanda primul meu roman, s-a mutat la editura De Geus. Am vrut să continui colaborarea cu el fără a stârni gelozia "propriei" mele edituri (Nijgh & Van Ditmar). Apoi, mi s-a părut că un pseudonim (de fapt, heteronim) îmi oferă avantajul de a nu mai fi nevoit să ofer autografe în librării. Nu că asta ar fi vreo catastrofă.

3. N.: În cartea dumneavoastră, studentul vienez Marek van der Jagt spune povestea unui ataşament aproape patologic faţă de propria mamă. Este vorba aici de reconstrucţia literară a unei perioade din adolescenţa dumneavoastră? Este experienţa proprie esenţială pentru un scriitor?

4. 1. Experienţa este esenţială pentru un scriitor şi, bineînţeles, toate experienţele sunt experienţe proprii. Experienţa nu se poate împrumuta, deşi eu cred că pentru un romancier este important şi să ştie să asculte ce spun alţii despre experienţele lor. O reconstrucţie literară a propriei mele tinereţi o puteţi găsi mai degrabă în romanul Albastrele zile de luni. Dar la nivel emoţional am câte ceva în comun cu Marek. Întotdeauna există un motiv anume pentru care un scriitor scrie o carte, chiar dacă uneori se întâmplă ca el însuşi să nu cunoască acel motiv. La fel ca Albastrele zile de luni, şi Istoria calviţiei mele are toate aparenţele unui roman autobiografic. Deşi iluzia autobiografiei este la îndemână, amândouă romanele sunt în primul rând opere de ficţiune.

5. N.: În Istoria calviţiei mele, într-o avalanşă de întâmplări descrise cu umor negru, tragismul vieţii devine suportabil. Este aceasta singura consolare la care ne putem aştepta din partea literaturii?

6. G.: E greu de spus la ce ne putem aştepta din partea literaturii. În volumul meu de eseuri Consolarea comediei bufe din 1998 am încercat (printre altele) să răspund la această întrebare, dar cred că între timp opiniile mele s-au schimbat. De fapt, nu ştiu dacă literatura ar trebui să-şi dorească să ofere consolare; dacă o carte oferă consolare - ceea ce în principiu nu-i un lucru rău, asta apare mai degrabă ca un efect secundar. Pentru mine ca scriitor, miza este neapărat ceva precum adevărul. Un cuvânt mare, recunosc. Scriitorul prezintă lumea aşa cum o vede el. Poziţia scriitorului este una ironică. El aspiră la adevăr tocmai inventând anumite lucruri şi neţinând seama (deseori) de datele realităţii. Apreciez scriitorii care exprimă această poziţie în romanele lor, ceea ce nu înseamnă că aceste romane trebuie să fie ironice; trebuie să se manifeste o atitudine cât de cât rezervată faţă de seriozitatea patetică.
   Apreciez precizia într-un roman. Limba este un instrument, nu o marfă. Apreciez o atitudine prevenitoare faţă de cititor. Şi esenţial mi se pare interesul pentru om. O anumită ingeniozitate psihologică, deci. Citesc mult prea des romane scrise de oameni care poate că ştiu să scrie foarte bine, dar pe care pur şi simplu nu-i interesează oamenii.

7. N.: În romanele dumneavoastră, căutarea iubirii, a fericirii este o temă centrală, dar în cele din urmă nefericirea nu poate fi evitată. Cititorul capătă impresia că nu există perspectivă, că viaţa este de fapt un şir de catastrofe mai mici sau mai mari. Unde poate fi găsită fericirea?

8. G.: Cred că în muncă. Fericirea este întotdeauna un efect secundar. Aspiraţia spre fericire este cea mai sigură modalitate de a fi mereu nefericit. Cred că un om trebuie să-şi stabilească anumite obiective şi să încerce să le realizeze. Trebuie să creadă în aceste obiective, chiar dacă - mă tem - această credinţă este una ambiguă. Privit mai de departe, totul este ergoterapie. La asta mă refer şi când vorbesc despre poziţia ambiguă a scriitorului. Credinţa adevărată le este rezervată doar fanaticilor, pentru ei aceasta reprezentând şi adevărata consolare. Fanatismul are avantajele lui.

9. N.: În ultimul dumneavoastră roman, Tirza (2006), personajul principaj Hofmeester întruchipează "aceeaşi boală de care suferiseră şi părinţii lui şi pentru care şi anorexia fiicei sale Tirza reprezintă un simptom: frica de lipsă de sens şi pierderea controlului." (Elsbeth Etty) Ca scriitor, aveţi soluţii pentru problemele lumii moderne: frica de lipsă de sens, emigraţia, terorismul etc.?

10. G.: Dacă aş fi crezut că pot oferi soluţii, aş fi devenit politician. Într-o singură privinţă sunt conservator: cred că anumite slăbiciuni ale omului nu pot fi înlăturate. Şi că anumite progrese, care nu pot fi contestate nicidecum, n-au făcut altceva decât să evidenţieze şi mai mult aceste slăbiciuni. Oamenii au tendinţa firească de a vedea omul în sine ca pe un produs perfect. Aş pleda pentru perceperea omului ca produs imperfect - este greu de spus ce îl domină şi, de aceea, e greu şi de ţinut sub control. Avem aşteptări exagerate.

Literatura ca produs al literaturii

G.N.: În timpul şederii dumneavoastră la Bucureşti aţi menţionat de mai multe ori numele lui Marek Hlasko. De ce a fost el atât de important pentru evoluţia dumneavoastră ca scriitor?

1. G.: Deşi a scris despre o perioadă şi o ţară care mi-erau cu totul necunoscute - e vorba de Polonia din perioada comunistă -, atunci când l-am citit la optsprezece ani, m-am recunoscut întrucâtva în refuzul lui faţă de lume, în furia lui. Acum, când am 36 de ani, sunt mai critic faţă de eroismul cu care îşi descrie personajele, dar cu scriitorii se întâmplă la fel ca şi cu oamenii: dacă-i iubeşti cu adevărat, le iubeşti şi slăbiciunile.

G.N.: De la cine aţi învăţat cel mai mult despre meseria de scriitor?

1. G.: De la alţi scriitori. De la Hlasko, deja menţionat - cum furia poate deveni eficientă dacă este folosită corect. De la Turgheniev - eleganţa ironică. De la Babel, că fascinaţia faţă de om înseamnă totodată fascinaţie faţă de violenţă. De la Hermans, că mefienţa este o necesitate vitală pentru un scriitor. De la Coetzee, că o tragedie n-are nevoie de spectacol. Coetzee este foarte important pentru mine.

2. N.: Sunt prieteniile literare în secolul al XXI-lea încă posibile? În timp ce scrieţi o carte, mai este cineva care să vă citească textul cu ochi critic?

3. G.: Cred că prieteniile de tip romantic nu mai sunt posibile cu niciun chip. Şi uneori nici prietenia în sensul tradiţional al cuvântului nu este importantă. Nu sunt prieten cu Coetzee, dar îi citesc cărţile şi uneori îmi exprim părerea despre ele în public. Bănuiesc că uneori citeşte aceste păreri. (Ştie să citească în neerlandeză.)

4. N.: Vă pasă de ce spun alţii despre dumneavoastră şi scrisul dumneavoastră?

5. G.: Da, cuvintele sunt otravă. Dar eu sunt în stare să îndepărtez această otravă din corp. Este o binecuvântare că nu auzi tot ce se spune despre tine.

G.N.: Aţi primit numeroase premii literare. Poate corupe succesul?

1. G.: Poate, dar atunci trebuie să crezi cu adevărat în succes. Nu sunt un sfânt, dar că am fost corupt de succes, asta nu pot spune despre mine.

Scriitorii sunt călători

1. N.: Locuiţi de 13 ani la New York, dar veniţi des în Europa. Uneori mergeţi şi în Africa şi Asia. Sunt călătoriile absolut necesare pentru scrierea cărţilor dumneavoastră?

2. G.: În timp, călătoriile au început să-mi placă. Şi de asemenea activitatea jurnalistică legată, deseori, de acestea. Îmi plac situaţiile extreme. Pentru mine ca scriitor este important să fiu printre oameni. Iar a fi printre oameni înseamnă mai mult decât a merge la o cafenea. Poţi să scrii foarte bine despre - de pildă - trasul cu arma fără să fi tras vreodată cu arma, dar eu mă bucur că am ţinut o armă în mâini şi am tras. Asta îmi îmbogăţeşte viaţa şi este un câştig pentru meseria mea de scriitor.

3. N.: Credeţi şi dumneavoastră că viaţa unui scriitor, ca să-l cităm pe Flaubert, trebuie să fie la fel de limpede ca suprafaţa unei mese de scris?

4. G.: Când scrie, scriitorul are nevoie de limpezime şi de disciplină, dar în afara scrisului nu se poate sustrage nici el haosului.

G.N.: Din păcate, şederea dumneavoastră la Bucureşti a fost foarte scurtă, dar cu siguranţă că v-aţi făcut o idee despre viaţa literară de aici. Cum aţi descrie atmosfera de care aţi avut parte aici?

1. G.: Deschisă, entuziastă, plină de curiozitate. Bucureştiul mi-a lăsat o impresie foarte bună.

2. N.: Christiaan Beck, personajul principal din Azilantul (2003), trage concluzia că viaţa constă din autoamăgire şi iluzii. Este demascarea iluziilor şi a falselor aşteptări o funcţie dominantă a literaturii dumneavoastră?

3. G.: Da, cred că da.